Îmi pare rău că nu ți-am spus,
Că nu-ți voi spune niciodată:
Tu ești tot ce am vrut,
Tot de ce mi-a fost frică vreodată
Eu dacă an aș fi
Te-aș lasă pe tine
Să împarți cum vrei
Anotimpuri în mine.
An bisect
Eu n-am ales să te iubesc,
Eu am fugit doar după ochi albaștri;
Ce să fac dacă doar cei căprui
Au îndrăznit să mă oprească?
N-am vrut, te-am fugărit
Și-am așteptat 365 de zile,
Ca să îmi faci anul bisect
Din amintirile cu tine.
S-a terminat.
În sfârșit s-a terminat
Acum ce oare mă mai mișcă?
Un an bisect mi-a fost mai drag
Decât o lume vinovată-n scrisuri.
Greșit (Miros de furtună, partea II)
Am făcut totul greșit,
Greșit am luat-o de la capăt,
Desculț și rece eu te-am învățat
Cum s-o iubești pe alta.
Eu pentru prima dată n-am să pot
Nici să te-ntorc, nici să mă supăr;
Mi-a devenit indiferent
Că știu sa sufăr.
Îmi pare rău că am greșit
Și secolul, și stilul, și iubirea;
Îmi pare rău că ți-am greșit
Cu spațiul, cu ora și cu firea.
Miros de furtună
El avea miros de furtună,
De liniștea ce prezice asaltul,
Într-o atmosferă mult prea comună
Ea a pus un picior peste altul.
Ea voia să danseze desculță
Pe un cântec cântat la chitară,
El avea miros de furtună
Și de fum de țigară.
În dans făcea fusta să urce,
Să urce odată cu saltul,
Observându-i umbra obscură,
S-a oprit,
Și a pus un picior după altul.
Marșul aleilor stinse
Septembrie. Vară.
Marșul aleilor stinse.
În toate orașele lumii,
După toate ușile-nchise.
Mă păstrai într-o pagină
Pe un raft de cărți, căzut,
Cedând câte un urlet
Zilelor care ne-au vrut.
Marșul aleilor stinse,
Al mării înecate-n apus.
Orașe fără credință
Cu oameni ce încă n-au spus.
Orașe inventate în timbre,
Înstelate cu aer fin-
Prostituate scumpe,
Învățate să iubească divin.
Naiv
Naiv credeam că oamenii se schimbă,
Naiv luptam ca să mă schimb, mereu,
Naiv eu m-am îndrăgostit de tine,
Naiv, cum am putut și eu.
Basmale calde, rochii veninoase,
Cu flori în păr sau părul prins,
Naiv credeam că oamenii se schimbă,
Păcat că sunt mereu la fel.
Degeaba-i iarna friguroasă,
Degeaba-i maiul iar în flori
Dacă se schimbă anotimpuri,
De ce nu ne schimbăm și noi?
Ea
Tu m-ai făcut să fiu așa
Iubită și neînțeleasă,
Scăldată-n slăvi și mofturoasă,
C-o geană neghicită pe obraz.
Prin nebunia ta halucinantă,
Cu adevăruri arse-n focuri,
Tu ai făcut din mine-o ea,
Ieșind din baie în prosop și tocuri.
Într-o rochie pătată,
De plăceri nevinovate
Te ridic pe-un colț al gurii
În remușcări nenumărate.
Taci
Taci. Eu știu ce vrei să-mi spui,
Știu ce-ai vrut să zici aseară
Eu știu, și asta e greșeală ta,
Greșeala înecată în aleanuri.
Taci. Nu mă mai seca
De neputință, de neajutorare,
Fă pași înceți, dar nu călca
A mea tu disperare.
Taci. Eu știu că mă iubești,
Știu că nu trebuie s-o aflu,
Ca să nu te leg pe veci
De pieptu-mi, buzele-mi și-amaru-mi.
Secol
Mi-e frică să mă-ntorc în ochii tăi
Fără dezordinea ce ți-am lăsat-o,
Tu să-ncetezi să recunoști
Lumea pe care ai asaltat-o.
Să ne dăm seama amândoi,
În treacătul mulțimii,
Că-i mai frumoasă lumea din noi
Decât lumea în sine.
Să ne-ntrerupă tăinicia
O lumină-atât de crudă,
Când prea lungă-i veșnicia
Pentru o noapte-atât de scurtă.
Ne va trece
Vom sta pe loc,
Așteptându-i pe toți să plece,
Sperând că într-o zi
Poate ne va trece.
Privind în ochii mei rătăciți,
Cândva vei pierde rândul,
Păcat că niciodată nu vei mai ști
La ce-mi stă gândul.
Tu mă părăseai
Pentru momente de regăsire
După, ma căutai
În scris și-n aceasta mulțime.