Septembrie. Vară.
Marșul aleilor stinse.
În toate orașele lumii,
După toate ușile-nchise.
Mă păstrai într-o pagină
Pe un raft de cărți, căzut,
Cedând câte un urlet
Zilelor care ne-au vrut.
Marșul aleilor stinse,
Al mării înecate-n apus.
Orașe fără credință
Cu oameni ce încă n-au spus.
Orașe inventate în timbre,
Înstelate cu aer fin-
Prostituate scumpe,
Învățate să iubească divin.
Taci. Eu știu ce vrei să-mi spui,
Știu ce-ai vrut să zici aseară
Eu știu, și asta e greșeală ta,
Greșeala înecată în aleanuri.
Taci. Nu mă mai seca
De neputință, de neajutorare,
Fă pași înceți, dar nu călca
A mea tu disperare.
Taci. Eu știu că mă iubești,
Știu că nu trebuie s-o aflu,
Ca să nu te leg pe veci
De pieptu-mi, buzele-mi și-amaru-mi.
Mi-e frică să mă-ntorc în ochii tăi
Fără dezordinea ce ți-am lăsat-o,
Tu să-ncetezi să recunoști
Lumea pe care ai asaltat-o.
Să ne dăm seama amândoi,
În treacătul mulțimii,
Că-i mai frumoasă lumea din noi
Decât lumea în sine.
Să ne-ntrerupă tăinicia
O lumină-atât de crudă,
Când prea lungă-i veșnicia
Pentru o noapte-atât de scurtă.